După 10 ani, ne-am întrebat din nou ce a fost, de fapt, ITF.

A început ca un festival construit în jurul ideii că teatrul nu trebuie să fie perfect ca să conteze. Un loc în care oameni din medii diferite urcă pe scenă și își spun poveștile.

În timp, a devenit mai mult decât atât — un spațiu în care oameni care poate nu se cunoșteau au repetat împreună, au creat împreună și au descoperit că au mai mult curaj decât credeau.

Prin ITF au trecut cursanți, invitați, public, parteneri și oameni care au ales să revină.

Filmul de mai sus surprinde doar o parte din poveste.

Nu toate edițiile.
Dar ceva ce s-a păstrat în fiecare dintre ele.

Nu doar spectacole.

Au rămas repetițiile care s-au terminat târziu. Discuțiile de după reprezentații. Oamenii care au venit o dată și au revenit. Poveștile care au prins voce și au continuat dincolo de scenă.

În fiecare an, cursanți InLight și invitați din afară au urcat pe scenă cu spectacole construite din proces, emoții și curaj. Unele au fost prime încercări. Altele au fost întâlniri care au schimbat direcții.

Au fost seri în care sala s-a umplut și seri în care au rămas doar câțiva oameni care au stat la povești după final.

Au fost spectacole care au rămas în fotografii. Și spectacole care au rămas în oameni.

ITF nu a fost construit doar de cei care au organizat.

A fost construit de oamenii care au repetat după program. De cei care au venit fără să știe exact la ce să se aștepte. De cei care au urcat pe scenă pentru prima dată și de cei care au ales să se întoarcă.

A fost construit de profesori, invitați, parteneri, prieteni și spectatori — de oamenii care au stat până târziu să monteze decoruri, au trimis mesaje, au cumpărat bilete, au aplaudat și au ales să susțină experiența.

Și poate că asta spune cel mai bine ce este ITF după 10 ani: nu un eveniment care s-a repetat anual, ci o comunitate care s-a construit treptat.

Pentru că, de la început, ideea nu a fost să facem lucrurile perfect.

Ci să facem loc pentru povești.