Skip to main content

Realitatea e că mi-a fost rușine să spun lumii că într-o seară, acu’ vreo 4 ani, am avut un vis… genul de vis de noapte profundă. Mă gândeam că nimeni n-o să bage în seamă o școală de actorie care s-a născut din vise de noapte și nu din visuri. Așa că n-am spus nimănui că InLight s-a născut pentru că am visat o entitate care mi-a ordonat-o. Nu sunt o fire religioasă și InLight nu e despre asta. Lumina din nume nu e de natura divină.

Știam de mică sau cel puțin așa reușiseră să mă convingă părinții, că poți să faci absolut tot ceea ce-ți pui în cap, atât timp cât nu ai nici un dubiu și cât te ții departe de descurajări. Învățasem despre conceptul de adevăr în procesul scenic la UNATC și reușisem să-l dezvolt în America în urma înscrierii la un doctorat pentru o universitate din S.U.A. Cineva în vis mi-a spus să fac o școală de actorie. La final, mi-a zis „Ești ceea ce gândești” așa că a devenit motto-ul școlii, înainte să evină motto de televiziuni și reclame. Am fost primi, promit.

„Dar măi Visule, nu am nimic. Nu am nici bani și nici nu știu de unde s-o apuc. Visului nu i-a păsat. În 3 zile Bogdan Dumitrache cu care lucrasem la „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, în regia lui Sitaru îmi zice că are un spațiu în clădirea lui și că poate vreau să-l folosesc în vreun fel. Cine-l cunoaște pe Boogie, știe ce inimă zace acolo în el. Nu știu cum adună Albulescu vreo 1000 de lei și deschidem școala cu două grupe! Două!! Deodată!!! Azi pot să vă spun că e foarte greu să aduni una într-o lună.
Și încep să scriu două programe, una pentru elevi și una pentru profesori, să știm și noi despre ce vorbim, nu? Pe parcursul a 4 ani îmi dau seama că elevii mei descopereau lucruri mai explozive decât programa mea așa că încep să modific programa cu fiecare elev genial care mai împușca câte o revelație în metoda InLight. Și făceam asta cu aceeași bucurie cu care bănuiesc că a primit Newton un măr în cap. Printre mulții profesori care s-au plimbat prin școală, îmi sare în ochi una. O implor să rămână. Era genială – Laura Manea. De ce? Pentru că era foarte pasionată. Aveam nevoie de mai mulți oameni. Câțiva dintre cursanți își dau efectiv demisia de la job-urile lor și se decid să mă ajute și rămân în școală. De ce? Pentru că e prea mult de cercetat și de scris, pentru că elevii care au învățat despre conceptul de adevăr în actorie vor să continue și pe deasupra ne aduc în permanență elevi noi. Pentru că începe să curgă cu tot felul de proiecte de teatru, de film, de cercetare, de educare și tot așa și majoritatea vin din afară, de la oameni care au auzit de noi. Așa că decidem să facem și grupe de avansați și ne trezim că de la o sală trebuie să ne mutăm într-o mansardă cu 4 camere.

Conștientizez că abia reușesc să țin matahala de Inlight pe picioare, din lipsă de fonduri financiare dar nici nu pot s-o închid, că vorba aia, mă tranșează elevii pasionați de adevăr. Elevii îmi spun că actoria le-a schimbat viața, că trebuie predată în școli din clasele primare. Îmi dau seama că nu e despre actorie, ci despre metodele prin care le vorbești despre ce au de învățat. Și decid după o discuție cu mama că ar trebui să încerc să devin și semi-activistă pe alocuri. Urmăresc zile întregi cum Roșia Montană unește oameni pasionați și încrezători și-mi zic că dacă apare ocazia, vorbesc și despre cum programa școlară, cel puțin la nivel primar, trebuie să abordeze metode neconvenționale de predare. Și pentru că Visul nu dormea, a venit și ocazia. Într-un an, datorită Emei Stoian, regizor, am avut imensa șansă să propun o lege în domeniul educației despre asta. Și iar uit de fonduri. Noul administrator al școlii, Robi Urs, fost elev în a 4-a grupă a școlii, îmi explică meticulous, împreună cu alți elevi de la o grupă pe care o numiserăm „Star Travellers” că vom muri cu tot cu pasiunea și că trebuie să facem ceva să ne autosusținem. Aplic la tot felul de fonduri și de stat și europene și perene și extreme și nu iau la nici unul. Nu știam să le scriu.

Acum îți scriu un proiect European în 2 ore maxim. E ca examenul IELTS pe care l-am luat cu brio în studenție: dacă înțelegi regulile după care funcționează examenul, nu tre’ să știi engleză: Trast mi uen ai tel iu! Ideile cu care aplicam noi erau din alea de genul: cred că știu cum să schimb mentalitatea românească!!!… cel puțin pe alocuri… în cultură și în educație… Nu i-am judecat pe domnii care nu le-au aprobat. Am aflat apoi că suntem mulți ăștia care aplicăm, nu neapărat școli de actorie dar suntem mulți ăia cu idei geniale care aplicăm la fonduri. M-am uitat pe lista celor care au câștigat și mi s-a părut că merită și că nu am fost destul de bine pregătiți si deloc geniali. Am decis totuși că efortul de a aplica îmi consumă prea mult timp și nu reușesc să mă concentrez pe ce-mi place cu adevărat și m-am lăsat. Am învățat să fac training pentru indivizi și workshop-uri pentru companii. Am aplicat aceeași rețetă: dacă vorbești cu pasiune despre adevăr și prezență scenică, se întâmplă minunea. Și uite așa am reușit să ne susținem și financiar. Toți banii, dar toți, fără nici un fel de excepție au intrat în cursurile de actorie și în cercetarea conceptului de adevăr. Acum ne mândrim cu 40 de grupe și peste 300 de elevi care ne-au trecut pragul, cu 20 de spectacole jucate la Godot, fiecare având cel puțin o reprezentație și cu câteva filme scurte.

What next? Thank God, cercetarea nu se termină niciodată. Hai să vedem ce se întâmplă dacă aplicăm aceeași metodă de scriere într-un proiect de film. Dar eu nu eram regizor de film. Lucrasem cu Adrian Sitaru de multe ori și îmi plăcea… Mint. Îmi „plăcea” e un termen meschin. Admiram felul în care aborda regia: era ceva de genul: „Dar dacă…?”. Exista un dubiu în fiecare teoremă a lui și nu emitea niciodată judecăți de nici un fel. I-am arătat câteva personaje și câțiva actori. Nu mi-a fost niciodată rușine sau frică sau orice, să joc cu actori neprofesioniști. Nici nu cred în adjective pe care le pui după cuvântul „actor”. Am fost un elev foarte bun la UNATC, am avut, by far, unii dintre cei mai experimentați profesori: Ion Cojar, Adrian Titieni, Mihai Brătilă și Mircea Gheorghiu și îmi înțeleg colegii care se supără când le spun asta cu actorul și adjectivul. Facultatea aia e un mecanism infernal care te învață ceva ce actorii așa zis neprofesioniști capătă extrem de greu: rigoare și curaj. Dar aceeași școală de actorie, de fapt, școala în general, da, chiar și InLight, face ceva teribil: îți șterge naivitatea și curățenia cu care te urci pe scenă când nu înțelegi mecanismele cu care un actor funcționează. Te… (șșșș, nu mai spune la nimeni) „dezvirginează”. Mă rog, e mult, e prea mult de povestit despre asta, cât o carte de mult. Cam asta am povestit inițial cu Sitaru. Am zis să facem ceva cu experiența „actorului cu școală” și frumusețea stâncii necioplite a „actorului fără școală”.

Și abia de aici lucrurile au luat-o razna. Ne-a luat un an și jumătate de muncă permanentă în care Sitaru a fost acest pitic din spatele vrăjitorului. Ne-a dat jos ochelarii de smarald, i-a pus la loc pe ici, pe colo și a crezut în personajele pe care le conturasem. Am început împreună să conturăm situații, personaje, scopuri, idei, etc. Dar el a dirijat toată dezordinea. Pentru că nu își dorea ordine. Toate astea încercând din răsputeri să nu zgâriem conceptul de adevăr. Am ajuns să rugăm un polițist să-l oprească pe Robi Urs pe stradă, în personaj, să vedem cum reacționează. Am renunțat și la asta că ni s-a părut că trișează umanul. Am încercat câteva metode de actorie cu promisiunea de a nu ponegri conceptu’. Nu făceam noi nimic nou. (Apropo când spun „noi”, mă refer la toți cei care s-au implicat în proiectul ăsta). S-a mai încercat tot ce-am făcut noi. Există filme fără replici predefinite în scenariu și regizori care au încercat să țină actorii în personaje. Ce făcea Sitaru nou, totuși? Își lua mâna de pe tot. Nu judeca nimic din ceea ce urma să vină ca act creativ de la oricare dintre artiștii săi. De la actor până la editor, toți cei care au lucrat la film au avut mână liberă să-și aducă aportul artistic. Nu vreau să mă gândesc ce-o fi însemnat pentru Mircea Olteanu să editeze vreo 9 ore de filmare în care nu existau duble pentru că un regizor i-a zis: „Fii atent, eu nu vreau să te influențez, deci n-am să stau lângă tine. Ia asta și conturează povestea cum vrei tu în jurul poveștii pe care am conturat-o eu, în jurul poveștii pe care a conturat-o DOP-ul, în jurul poveștii pe care au conturat-o…” și tot așa și tot așa, doamnelor și domnilor.

Practic ce-a făcut Sitaru, ca să fie mai pe înțelesul tuturor, a fost asta: în loc să sculpteze fețele președinților americani în niște stânci muntoase, a lăsat artiștii (vânt – Adrian Silișteanu, ploaie – Alex Timoșcă and so on) să facă Sfinxul. Perfect natural și adevărat. A vrut să vadă ce înseamnă să iei actul tău artistic, ăla unic și irepetabil pe care doar tu regizorul, tu actorul, etc. îl poți crea și mai apoi să-l lași să fie „corupt” de toți ceilalți artiști cu care lucrezi. Sitaru nu și-a dorit control. Libertatea pe care Sitaru a dat-o actorilor în încercarea de a atinge nivelul cel mai înalt de adevăr a fost obținută cu multă sudoare. Atenție: această „libertate” despre care vorbim era foarte atent dezordonată de el.

Cât despre Berlin și Berlinale… Ce satisfacție mai mare să ai când cineva experimentat într-ale cercetării cinematografice consideră că niște artiști atât cu adjective, cât și fără adjective sunt demni să audă și alții de munca depusă în 2 ani? Și da, a fost genul ăla de film în care totul a mers perfect și toți ne-am înțeles în permanență unii pe alții.
Chiar a fost atât de clișeu și chiar a ieșit atât de altfel.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.